Teodora Stanciu spune povestea sinuoasă a unui personaj aparent obișnuit, a unei muncitoare într-o uzină de tractoare. Această femeie singură își declamă fericirea trecând prin diverse stări succesive, întotdeauna provocate de, sau, mai bine zis, ancorate în simțurile noastre de bază, la ea întotdeauna surescitate (mirosul, auzul, văzul, etc). Ea ne expune niște imagini puternice, între aberație și luciditate extremă - uneori aiuritoare, alteori extrem de banale - ce fac parte din lumea ei, din ea. Ca o manifestare paranormală, i se alătură pe scenă un personaj fantasmagoric (Sorina Enea), proiecția ei mentală, expresia muzicală a subconștientului său, sau a evadării din realitatea cotidiană, ce-i susține și îmbogățește expunerea